agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-05 | |
L-am găsit în golem pe acel Gustav Meyrink cu care făcusem cunoștință în legendele androgine ale Ilincăi Bernea: “un apatrid în mijlocul vieții”. Unele dintre personajele sale, ca Athanasius Pernath, înțeleptul Hillel și fiica sa, chiar tânărul Charousek, fac parte din categoria acelora care dispun de puteri stranii și intuiesc adevărul cu mult înainte de a-l putea rosti, fiindcă îl poartă cu sine ca un “presimț, o bănuială” ce roade neîncetat. Cuvintele - roabe în straie colorate, împărătese cărunte și veștede, coribante, paiațe, măști – se năpustesc asupra scriitorului “ca măcelarul asupra vitei” pentru a-i trezi din amorțire adâncul cel tainc și uitat, îl asaltează strângându-i “inima ca în menghină”. Evident, chestiunile referitoare la adevăr, realitate, conștiință, alter ego sau altele pe măsură, s-au mai spus în zeci de feluri. Dar Meyrink o face într-unul aparte, care le acordă statutul de noutate, prin aceea că aduce în toate aceste prețioase noțiuni încărcătura propriei experiențe.
Recunoaștem aici și alte precepte din legendele Ilincăi Bernea, fapt ce vine întru a demonstra ipoteza lui Marcel Sendrail, cum că ar exista legături între suflete și că, “la liziera istoriei, […] sunt perpetuate în ascuns familiile care, eliberându-se de constrângerile timpului și spațiului și constituind, deasupra cetăților alcătuite din carne, o societate mai puțin caducă, dau aceleași răspunsuri spontane întrebărilor universului”. Așadar, Meyrink poartă și el convingerea că mintea e capabilă să domine materia, că visul se poate închega de consistența realului, timp în care realul se transferă în planul iluziei. Regăsim aceeași credință în androginitate, ca stare premergătoare inițierii alchimice și armonizării tuturor aparentelor antinomii. În spațiul de intersecție cu fantasticul și desfășurat pe mai multe planuri narative, unele în timpul prezent, altele într-un timp trecut - multiplu a 33 de ani - romanul golem reflectă pasiunea scriitorului pentru științele oculte și inițierea lui în tainele Cabalei. O asemenea libertate de clasificare a întâmplărilor în supranaturale și reale îți transportă gândul la proza lui Sādegh Hedāyat. Atmosfera e aproximativ egal de terifiantă și claustrofobă ca și în Bufnița Oarbă. În plus, alter egoul personajului principal, Athanasius Pernath, e în permanență prezent ca “un soi de negativ, o matrice nevăzută” pe care, conform propriei descrieri, n-o poate cuprinde dar în care trebuie să se strecoare ori de câte ori vrea să devină conștient de forma și expresia ce-o are în el însuși. Între el și lucruri “stă timpul îndesit, ani și ani, și toate-s vechi, răsărite din vremuri ce s-au stins”. Aerul care se respiră în golem e dens și de un iz asemănător cu cel din cartea prozatorului iranian, cu care Gustav Meyrink a fost contemporan 29 de ani. Casele lui Sādegh Hedāyat sunt stranii, diforme, cu lucarne negre, de neconceput să fi fost locuite vreodată și pe care umbra povestitorului se proiectează, întotdeauna, fără cap. Casele lui Gustav Meyrink sunt stăpânele străzilor, capabile să-și înstrăineze viața și sentimentele pentru ca apoi să le resoarbă: “ziua le împrumută cui locuiesc în ele, și noaptea le storc cu camătă îndărăt”. “Dacă înșir în gând oamenii ciudați care stau în ele, arătări, ființe fără consistență – nenăscute din pântece de mamă – cu gânduri și fapte făcute parcă din bucăți adunate la întâmplare -, atunci mă simt îndreptățit să cred că visurile mele ascund adevăruri obscure, din care nu păstrez, când sunt treaz, decât impresii, licăriri de basm”. Locuitorii unor case bizare nu pot fi decât personaje bizare, fiindcă zidurile lor, “ziduri de apărare care închid existența și gândurile”, poartă amprenta fizică și sufletească a sălășluitorilor, mirosul lucrurilor și ființelor ce le ocupaseră cu mult timp în urmă, “miros persistent de moarte și agonie”. Spre deosebire de proza-jurnal a scriitoruli iranian, proza scriitorului austriac e de un lirism accentuat. Pagini întregi pot fi rearanjate sub formă de versuri albe, precum următoarea încercare, desprinsă absolut la întâmplare: “năluciri, turme de gânduri grămezi străduindu-se să năruie zidul care înconjoară viața de zi cu zi, și în ele întrezărești un fir roșu, chinuitoarea certitudine că măduva ți-e sorbită într-adins, fără voia ta, numai și numai pentru a hrăni fantoma cu substanță” Întreaga arhitectură umană și obiectuală a ghetoului învie legenda golemului-strigoi, pe care un rabin cabalist îl adusese la viață, strecurându-i între dinți formula magică. Zicala românească “fiecare își poartă crucea sa” se poate adapta aici la: fiecare își poartă golemul său. Fără îndoială, Gustav Meyrink nu e doar un psiholog de un rafinament înnăscut ci și un inițiat capabil să depisteze existența unor forțe supranaturale cu care comunică într-un mod misterios și extenuant. Tulburările psihice și amnezia lui Pernath sunt simple mijloace de mascare a supranaturalului, destinate în exclusivitate celor nepregătiți să-l accepte. O dată la 33 de ani, cartierul evreiesc e lovit de o molimă a sufletului și semne concrete îi vestesc iminența: “pe un zid vechi, scorojit, igrasia se lățește luând forma unui om care merge” sau “în geam, florile de gheață încheagă chipuri încremenite”, ca și cum o inteligență din umbră, arsă de dorul reîntrupării, ar pune stăpânire pe lume. Trezirea din amnezie sau desferecarea încăperilor creierului se produce odată cu mularea realului peste imaginar sau, de ce nu, invers. După ce străbate coridoare subterane, întunecate și întortocheate, Pernath se pomenește în camera fără intrare, care nu are decât o fereastră cu zăbrele. Spațiul fizic se suprapune peste spațiul lăuntric. Acolo se ivește golemul, celălalt, dublul care-i înfruntă privirea și-i scoate din negură amintirea. Pentru că “știința și amintirea sunt totuna” iar rolul acestui straniu alter ego e să trezească din morți viața spiritului. “Da! Și mie mi s-ar rupe frânghia dacă aș îndrăzni să-mi arunc ochii înăuntrul meu prin fereastra cu zăbrele”, gândește Pernath. Ruperea frânghiei e prețul care trebuie plătit pentru îndrăzneala amintită. Există un singur fel de a fi treaz cu adevărat, rezervat doar acelora care-și acceptă propriul monstru lăuntric, pentru ca mai apoi să-l poată răpune. Astfel, intuiția lucrurilor de nepătruns, “alergând unele lângă altele, ferecate laolaltă, cai orbi goniți pe drumuri de beznă”, se transformă în înțelegere; caii își recapătă văzul și drumurile se luminează. Experiențele acumulate în trecutul multiplu de 33 se trezesc la viață. Personajele golemului sunt simboluri preluate din jocul de tarot: Charousek întruchipează Călugărul, Hillel - arhivarul, păstrător al registrului viilor și morților – reprezintă Magul, Zwack simbolizează Măscăriciul în timp ce Pernath se transpune uneori în Nebun, alteori în Spânzurat. Spânzuratul simbolizează impasul dar și ocazia sau necesitatea de a răsturna concepția despre lume, împreună cu sensul vieții. Nebunul este “percepția înțeleaptă, modestă și respectuoasă la care se poate ajunge în urma unor căutări dificile și îndelungate”. Atitudinea introvertită a Călugărului reconciliază cele două aparente contrarii: profunzimea trăirii și culmile cunoașterii. Călăuzitor în labirintul misterului, Magul revelează calea ce trebuie urmată. Apoi Măscăriciul, “o carte de joc, un fleac, o foaie de nimic! Îmi țipă un glas în creier… în zadar… a prins trup – stă ghemuit într-un colț, holbat la mine și mă privește cu ochii și cu chipul meu”. După cum Măscăriciul e prima carte din joc, așa și omul “e prima imagine din cartea lui cu imagini, e propriul său dublu”. Ocultistul francez Eliphas Levi a intuit legătura dintre Tarot și Cabala. Referințele tarotului la noțiuni cabaliste, astrologice și alchimice sunt evidente. Idee întâlnită dealtfel și în Legende androgine. Jocul de tarot are tot atâtea atuuri câte litere are alfabetul ebraic. “Ceea ce nu trebuie neapărat să știi e că taroc sau tarot derivă de fapt din Tora ebraică, adică lege, sau din egipteana veche tarut – “cel întrebat” – sau din străvechea limbă Zend, tarisk însemnând “aștept răspunsul”. Chiar și modalitățile de etalare le putem regăsi în golem. Drumul ocolit reprezintă alegerea cărărilor înguste și neumblate pentru a ajunge la patria pierdută. Fiindcă doar ceea ce stă “scris în trup cu literă măruntă, abia văzută, nu cicatricea urâtă pe care o lasă viața dinafară” duce la dezlegarea tainei celei mari. Cele trei destine poate fi văzută ca o modalitate de a ieși din trecut, prezent și viitor, adică a scăpa din bucla timpului odată cu atingerea stării de androginitate. Hagall este calea evoluției spirituale, calea misticilor care au trecut cu înțelegere dincolo de provocările vieții. O singură carte, aici cartea Ibbur, este etalarea folosită pentru a prevedea situații limită și modul de asumare a lor. Adevărul ascuns descoperă atitudinile sau sentimentele tainice, mai ales atunci când subiectul se teme că cineva se ascunde de el sau în el. Cele două drumuri simbolizează Drumul Vieții (amintire, cunoaștere) și Drumul Morții (uitare, ignoranță). Indiferent dacă se ascunde în năvalnicul “râu al sângelui” sau “se ghemuiește în bătăile inimii”, Athanasius Pernath e asaltat de gânduri și se lasă în voia lor ca un orb, vreme în care timpul își pierde sensul dar și consistența. Până când toate celulele trupului ajung să lupte – “așa cum lupți pentru o gură de aer” – pentru a pătrunde Taina. Și o va pătrunde fiindcă orice nedumerire conștientizată poartă cu ea germenele unui răspuns, al unei lămuriri. Conștiința naratorului se întoarce în timp și îmbibă trupul, amintirile și experiențele lui Athanasius Pernath, pentru ca apoi să intre definitiv în trupul semizeului-hermafrodit-androgin, cel care stă pe scaunul domnesc de sidef și poartă coroana roșie de lemn. Așa își începe drumul cel nou și fără sfârșit. Dar acest gând, odată rostit, capătă un gust neplăcut, pământesc, de aceea ne este strecurat mai degrabă ca subînțeles. Foarte adevărat că nu poți iubi și nu poți urî cu toată puterea decât ceea ce face parte din tine, din trupul și sufletul tău. Între iubire și ură Gustav Meyrink epuizează tot registrul trăirilor, pentru a câștiga libertatea mersului pe cea de-a treia cale, calea de mijloc, situată pe muchia dintre viață și moarte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate